Editorul TOH, Scott Omelianuk, vorbește despre dezastrele naturale care pot oferi unui proprietar de case mari un caz de fiori
Speriat acasă Această Casă Veche editorul Scott Omelianuk, prezentat pregătindu-se pentru masacrul său anual Hoboken Saw-it-all Pumpkin, în aceste zile se teme de ploaie și zgomot mai mult decât fantomele și goblinii.
Octombrie 2011
Când eram copil, ne plăcea să ne speriem. Nu vreau să spun „O, nu, mătușa mare Dora vine în vizită și va încerca să ne sărute cu buza ei cu mustață încăpățânată” speriată.
Adică mai mult ca Ouija, speriată. Poveștile cu fantome cu luminile stinse s-au speriat. Îndrăznești să spui „Bloody Mary, Bloody Mary, Bloody Mary” speriată.
Sper că nu ați stat în fața unei oglinzi când ați citit ultima.
Oricum, a fost distractiv să cochetezi cu supranaturalul; să ieșim de Halloween și să ne provocăm reciproc să ne întindem la o piatră funerară; să se strecoare pe bătrâna doamnă Pridvorul lui Jackson noaptea târziu pentru a vedea dacă era cu adevărat o vrăjitoare. A fost distractiv pentru că am știut întotdeauna că există un loc sigur unde să fugim. Am știut întotdeauna că putem merge acasă.
Și, deși încă iubesc Halloween-ul, acum, în propria mea casă, nu mă simt aproape la fel de sigură ca atunci când eram copil.
Nu este mătușa Dora - a plecat de mult. Cred că o parte din senzație provine din economie și îngrijorarea pe care o naște cu privire la posibilitatea de a plăti întotdeauna ipoteca. Nici cutremurul care nu ar trebui să se întâmple acolo unde trăim, dar oricum nu a ajutat starea mea de spirit. Cea mai mare parte a acestuia, totuși, trebuie să fi fost uraganul, Irene, care, de asemenea, nu ar trebui să se întâmple acolo unde locuiesc, ci a lăsat jumătate din cartierul meu inundat în apele de inundații.
În orele de dinainte ca Irene să ajungă la țărm, casa mea, locul sigur pe care am încercat să-l creez pentru familia mea, a avut nevoie brusc de propria protecție. Ne-am îmbarcat pe geamuri și ne-am făcut saci de nisip și totuși am fost rugați să evacuăm. În noaptea aceea, cu vânturi care urlau și cu ploaia bătând - în noaptea aceea în care aveam cel mai mult nevoie - nu am putut merge acasă.
În cele din urmă, casa mea a mers bine. Furtuna și-a făcut cele mai grave daune în altă parte. Și pe măsură ce Irene a mers mai departe și ne-am întors, m-am simțit norocoasă. Norocos, dar nu ușurat. Nu este ușurat pentru persoanele ale căror case au fost avariate. Și nu ușurat, pentru că s-ar putea să nu fiu atât de noroc data viitoare.
Ceea ce mă lasă să mă întreb. Cu siguranță mulți TOH cititorii au fost afectați de dezastre naturale, dacă nu chiar Irene. Dar tu? Cum faceți față conștientizării faptului că a avea o casă - păstrarea acestui sanctuar și refugiu în care vărsați atât de mult timp, efort și dragoste - s-ar putea să nu fie alegerea voastră decât a Mamei Naturii? Dacă aveți un gând și ceva timp, vă rog să-mi trimiteți o notă. Aș dori să împărtășesc ceea ce credeți cu restul TOH cititori.
